Contactul cu teatrul sovietic a însemnat pentru noi, oamenii de teatru din România, o mare întîlnire omenească, o lecţie de elevat umanism poetic şi o mare întîlnire profesională, o adevărată şcoală a gîndirii şi metodelor scenei moderne.Îmi este greu să cuprind experienţa acestei comunicări în întregul ei. Am să mă mulţumesc deci cu puţine exemple. Un punct de cotitură în viaţa mea de om al scenei a fost întîlnirea cu M.H.A.T.-ul. Spectacolul „Trei surori“ de aici este, în şirul tuturor amintirilor mele de teatru, emoţia cea mai puternică. Şi doar vedeam acest spcctacol la 30 de ani de la premieră! Muzicalitatea ansamblului, perfecţiunea amănuntului, dar, mai presus de toate, frumuseţea interioară densă a acestui teatru de concentrare artistică aproape supraomenească au rămas pentru mine un model.
La Leningrad, în timpul turneului nostru din anul trecut, am avut prilejul de a trăi 0 nouă şi foarte emoţionantă experienţă: repetiţia generală a „Micilor burghezi“ în regia lui Tovstonogov. Este un spectacol violent, activ, prolund modern în însăşi structura jocului şi mult înălţat deasupra preocupărilor pentru aparenţa, expresia de suprafaţă a faptului de teatru. L-am urmărit zguduit, rîzînd cu hohote — hohote în care simţeam strecurîndu-se tot mai puternic neliniştea şj groaza; şi la sfîrşit, m-am descoperit, ca toţi cei care asistaseră la repetiţie, copleşit de o adîncă tristeţe şi de o arzătoare nevoie de a gîndi şi a regîndi cele văzute zile în şir.
Cred că cel mai important lucru pe care l-a dăruit lumii teatrul revoluţiei este aceasta infinită profunzime umană, această nemărginită dialectică a omenescului fără graniţe şi fără punct de oprire, aceasta pasiune a investigaţiei profunzimilor şi bogăţiilor sufletului omenesc, care nu are nimic dc împărţit cu introspecţia intelectualistă sterilă, ci construieşte neîntrerupt noi şi noi revelaţii afirmative. Teatrul revoluţiei este în primul rînd, un templu al celei mai cuprinzătoare şi mai calde solidarităţi umane. Este ceea ce am căutat să realizez, cu mijloacele specificc nouă şi în tonalităţile specifice scenei româneşti, în interpretarea lui Lenin (pe care l-am jucat în „Omul cu arma“), şi în montarea pasionantelor piese gorkiene pc care le-am lucrat: „Azilul de noapte“ şi „Copiii soarelui“.
La Leningrad, în timpul turneului nostru din anul trecut, am avut prilejul de a trăi 0 nouă şi foarte emoţionantă experienţă: repetiţia generală a „Micilor burghezi“ în regia lui Tovstonogov. Este un spectacol violent, activ, prolund modern în însăşi structura jocului şi mult înălţat deasupra preocupărilor pentru aparenţa, expresia de suprafaţă a faptului de teatru. L-am urmărit zguduit, rîzînd cu hohote — hohote în care simţeam strecurîndu-se tot mai puternic neliniştea şj groaza; şi la sfîrşit, m-am descoperit, ca toţi cei care asistaseră la repetiţie, copleşit de o adîncă tristeţe şi de o arzătoare nevoie de a gîndi şi a regîndi cele văzute zile în şir.
Cred că cel mai important lucru pe care l-a dăruit lumii teatrul revoluţiei este aceasta infinită profunzime umană, această nemărginită dialectică a omenescului fără graniţe şi fără punct de oprire, aceasta pasiune a investigaţiei profunzimilor şi bogăţiilor sufletului omenesc, care nu are nimic dc împărţit cu introspecţia intelectualistă sterilă, ci construieşte neîntrerupt noi şi noi revelaţii afirmative. Teatrul revoluţiei este în primul rînd, un templu al celei mai cuprinzătoare şi mai calde solidarităţi umane. Este ceea ce am căutat să realizez, cu mijloacele specificc nouă şi în tonalităţile specifice scenei româneşti, în interpretarea lui Lenin (pe care l-am jucat în „Omul cu arma“), şi în montarea pasionantelor piese gorkiene pc care le-am lucrat: „Azilul de noapte“ şi „Copiii soarelui“.
Liviu Ciulei
